19.02.2010
Desfiintarea contractelor
Contractele reprezintă o garanţie a părţilor pentru îndeplinirea obligaţiilor corelative la termen şi în bune condiţii. Ce se întamplă, în schimb, atunci când partea contractantă nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile asumate ? Puteţi să terminaţi contractul cu daune minime pentru dvs.? Şi dacă da, în ce modalitate?
Unor astfel de întrebări le răspund cel mai des clauzele contractuale agreate de părţi, şi mai precis modalităţile de desfiinţare stabilite. Rezilierea şi rezoluţiunea sunt două pârghii legale ce vă oferă posibilitatea de a înceta contractul şi a minimaliza daunele suferite. Din păcate, în practică, acest două noţiuni sunt foarte des confundate. Pentru a le înţelege foarte bine trebuie să ştiţi că diferenţa dintre ele este doar de tipul de contract la care se poate aplica fiecare. Rezoluţiunea se aplică doar în contractele ce presupun o singura executare, iar rezilierea se aplică celor cu executare succesivă.
Rezoluţiunea este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului , constând în desfiinţarea acestuia retroactivă şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii. Ea se aplică contractelor sinalagmatice, adică celor ce prevăd drepturi şi obligaţii reciproce ale părţilor, ce au ca obiect o singură prestaţie/operaţiune. De exemplu contractul de vanzare-cumpărare este un contract supus rezoluţiunii.
Rezilierea este şi ea tot o sancţiune a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale asumate, dar ea se aplică contractelor cu executare succesivă, adică acelor contracte ce presupun prestări succesive, eşalonate. Din această cauză rezilierea produce efecte numai pentru viitor, şi nu pentru trecut. Un contract ce poate fi supus rezilierii este contractul de închiriere. Rezoluţiunea şi rezilierea sunt guvernate de aceleaşi regului şi principii. De aceea, pentru a face prezentarea ce va urma mai uşoară, vom face referire numai la rezoluţiune, înţelegând totuşi că aceleaşi reguli se aplică şi rezilierii.
Rezoluţiunea poate fi judiciară sau convenţională. Este judiciară atunci când o solicitaţi în instanţă şi convenţională, atunci când există clauze contractuale exprese ce o reglementează. Acţiunea în rezoluţiune a contractului poate fi intentată numai de partea ce şi-a îndeplinit la termen şi în bune condiţii obligaţiile contractuale asumate sau care declara că este gata să şi le îndeplinească.
Pentru a se admite o astfel de acţiunea trebuie:
- ca una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile asumate;
- neexecutarea să fie imputabilă părţii ce nu a îndeplinit-o;
- partea în culpă să fi fost pusă în intârziere, în modalităţile prevăzute de lege.
Dacă instanţa de judecată va constata că sunt îndeplinite toate aceste condiţii va pronunţa rezoluţiunea contractului. În măsura în care partea în culpă este interesată de menţinerea contractului, aceasta poate executa, pe parcursul procesului, obligaţiile asumate. De asemenea, instanţa de judecată poate să aprecieze asupra neexecutării şi, în funcţie de circumstanţe, poate acorda părţii în culpă un termen de graţie pentru a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin contract. De cele mai multe ori părţile stabilesc prin contracte anumite clauze privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutare. Aceste clauze sunt perfect valabile şi ele se întâlnesc sub denumirea de pacte comisorii.
După modul în care sunt redactate, ele produc efecte mai mult sau mai puţin drastice şi se clasifică în 4 categorii:
1. Pact comisoriu de gradul 1, când părţile stabilesc ca în caz de neexecutare contractul se desfiinţează. Aceasta este forma cea mai uşoară şi în acest caz trebuie reluate toate formalităţile prevăzute pentru rezoluţiunea judiciară.
2. Pact comisoriu de gradul 2, când părţile stabilesc ca în caz de neexecutare, cealaltă parte este în drept să considere contractul ca desfiinţat. În acest caz rezoluţiunea operează pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a părţii îndpretăţite.
3. Pactul comisoriu de gradul 3, când părţile stabilesc ca în caz de neexecutare contractul se consideră rezolvit de plin drept. În această formă se consideră că instanţa de judecată, dacă se apelează la ea, nu mai poate să acorde termen de graţie sau să aprecieze asupra oprtunităţii pronunţării rezoluţiunii.
4. Pactul comisoriu de gradul 4, când părţile stabilesc ca în caz de neexecutare contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă.Aceasta este cea mai drastică formă de desfiinţare a contractului şi are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare. Înscrierea pactelor comisorii în contracte, cu excepţia celui de gradul 1, nu mai fac necesară intervenţia instanţei. Dacă totuşi se apelează la ea, instanţa va putea face numai verificările pe care clauzele convenţionale le permit. Cu toate acestea, trebuie să ştiţi că există situaţii în care partea ce şi-a executat obligaţia nu este interesată de desfiinţarea contractului şi atunci ea poate cere instanţei obligarea părţii în culpă să-şi execute obligaţiile asumate.
