14.02.2011
Mijloacele de probă în procesul penal
În dreptul penal, informaţiile pe care le furnizează o probă prin conţinutul său nu pot fi administrate decât prin intermediul unor mijloace prevăzute de Codul de procedură penală, denumite mijloace de probă.
Mijloacele de probă reprezintă mijloacele prevăzute de lege prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe în procesul penal. Practic, informaţiile pe care le conţine o probă - referitoare la existenţa sau inexistenta infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o, vinovăţia sau nevinovăţia acesteia şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor necesare pentru aflarea adevărului - pot fi folosite în procesul penal doar prin anumite activităţi prevăzute de legiuitor pentru descoperirea lor.
Pentru a nu exista confuzii între mijloace de probă şi probe, acestea din urmă au fost definite în mod clar în Codul de procedură penală, art.63 alin.1: "Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei."
Împrejurarea de fapt care duce la o concluzie de vinovăţie sau nevinovăţie nu se poate confunda cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută sau demonstrată. Mijloacele de probă nu trebuie confundate cu subiectul probei, deoarece subiectul probei este reprezentat de persoana care poate procura elementul de informare care constituie proba, de exemplu martorul, expertul, inculpatul. Însa, în limbajul practicii juridice, cuvântul "probă" este folosit atât în înţelesul noţiunii de probă, cât şi în cel de mijloc de probă
Din menţiunile de mai sus, se observa că mijloacele de probă nu se confundă cu probele, acestea din urmă putand fi obţinute şi administrate doar prin mijloace de probă.
Actuala legisiaţie procesuală penalaă română conţine, în art. 64, o enumerare limitativă a mijloacelor de proba:
- declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului;
- declaraţiile părţii vătămate, ale parţii civile şi ale parţii responsabile civilmente ;
- declaraţiile martorilor ;
- înscrisurile ;
- înregistrările audio sau video;
- fotografiile;
- mijloacele materiale de probă;
- constatările tehnico-ştiinţifice;
- constatările medico-legale ;
- expertizele.
Chiar dacă mijloacele de probă sunt stipulate expres de lege, există totuşi libertatea mijloacelor de probă, în sensul că organele judiciare pot folosi oricare din mijloacele enumerate mai sus pentru soluţionarea justă a cauzei. În prezent, fiecare mijloc de probă în funcţie de specificul său îşi are procedeele sale de administrare.
Pentru soluţionarea unei cauze penale organele judiciare trebuie să cunoască împrejurările în care s-a săvârşit fapta, date despre făptuitor(i), orice alte elemente de fapt care pot să conducă la vinovăţia sau nevinovăţia persoanelor cercetate.
Tot pentru aflarea adevărului în cadrul procesului penal, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe, iar sarcina administrării probelor revine acestor organe, potrivit dispoziţiilor legale prevăzute în procedura penală.
Astfel, Administrarea probelor în procesul penal constă în activitatea de a lua cunoştinţă şi de a da eficacitate juridică, în modurile prescrise de lege, faptelor şi elementelor de fapt necesare aflării adevărului într-o cauză penală. La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze. Pentru ca organele judiciare să poată identifica şi folosi probele, trebuie să aibă anumite mijloace prevăzute de lege, necesare în administrarea probelor, respectiv "mijloacele legale prin care se constată elementele de fapt care pot servi ca probe în procesul penal."