30.03.2011
Ce este căsătoria putativă?
Prin căsătorie putativă se înţelege acea căsătorie care, deşi este nulă sau anulabilă, legea îi păstrează până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a pronunţat nulitatea, efectele unei căsătorii valabile, pentru soţul sau soţii de bună-credinţă la încheierea ei.
Conform prevederilor art.23 alin.1 C. fam, soţul de bună-credinţă dintr-o căsătorie desfiinţata, păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabil încheiată.
Căsătoria nulă sau anulată este putativă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1. Cel puţin unul dintre soţi a fost de bună credinţa în momentul încheierii căsătorie; unde buna-credinţă, semnifică credinţa greşita a unuia sau a ambilor soţi ca au încheiat o căsătorie valabilă, necunoscând faptul neîndeplinirii unei cerinţe legale la căsătorie sau al existentei unui impediment la căsătorie.
Aşadar, pentru îndeplinirea acestei condiţii, buna-credinţă trebuie să existe în momentul încheierii căsătorie, adică în momentul exprimării consimţământului în faţa ofiţerului de stare civilă, chiar dacă viciul care pătează actul căsătorie este descoperit ulterior.
2. Aparenţă juridică de căsătorie; condiţie de unde rezultă că, pentru a se putea invoca beneficiul putativităţii, este necesar ca respectiva căsătorie să fi fost celebrată şi înregistrată potrivit legii.
În situaţia în care căsătoria nu s-a încheiat în faţa delegatului de stare civilă, uniunea astfel realizată nu constituie o căsătorie în înţelesul legii, ci un concubinaj care exclude existenta putativităţii.
În materie de căsătorie putativă, se face distincţie între doua ipoteze posibile: ambii soţi au fost de bună-credinţă sau numai unul dintre soţi a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei.
Când ambii soţi au fost de bună-credinţă efectele retroactive ale nulităţii sunt înlăturate, ceea ce înseamnă că efectele pe care le-a produs căsătoria până la data rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare rămân valabile, ca şi cum căsătoria nu a suferit nici un viciu. Astfel, hotărârea prin care se declară nulitatea căsătorie produce efecte numai pentru viitor în privinţa ambilor soţi, nu şi pentru trecut. Aşadar în aceasta situaţie, obligaţia de întreţinere va exista şi ulterior desfiinţării căsătorie, în aceleaşi condiţii ca şi între soţii divorţaţi iar bunurile dobândite în timpul căsătorie sunt supuse regimului comunităţii de bunuri, partajarea lor se va face fie prin învoiala parţilor, fie prin hotărâre judecătorească.
Când numai unul dintre soţi a fost de bună-credinţă, numai acesta beneficiază de efectele putativitţăii, nulitatea căsătorie retroactivând pana în momentul încheierii căsătorie. În consecinţă, numai soţul de bună-credinţă are dreptul de a cere obligarea celuilalt la plata unei pensii de întreţinere, în aceleaşi condiţii ca şi soţul care a obţinut divorţul. Însă, conform opiniei susţinute de majoritatea autorilor, comunitatea de bunuri profită ambilor soţi dintr-o căsătorie putativă, chiar dacă numai unul dintre ei a fost de bună-credinţă.
Referitor la efectele căsătorie putative în planul relaţiilor personale, nici unul dintre soţi nu îşi va putea menţine numele purtat în timpul căsătorie. Însă, atunci când minorul ce a dobândit capacitate deplină prin căsătorie şi a fost de bună-credinţă la momentul încheierii căsătorie, el beneficiază de efectele căsătorie putative. Pentru el efectele hotărârii prin care se declară nulitatea căsătorie se produc numai pentru viitor. Deci recunoscându-se situaţia lui juridică de soţ, în intervalul cuprins între momentul încheierii căsătorie şi cel al rămânerii definitive a hotărârii prin care se declara nulitatea ei, se recunoaşte şi aplicarea art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 (privitor la persoane), în virtutea căruia acest soţ minor de bună-credinţă dobândeşte capacitate deplină din momentul încheierii căsătorie.
Dar, ce se întâmpla însa cu acele acte încheiate de aceeaşi persoană dar după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a declarat nulitatea căsătorie?
Într-o prima opinie, s-a considerat că aceste acte sunt nule relativ, întrucât sunt încheiate de o persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă, considerându-se că pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de declarare a nulităţii căsătorie, soţul minor redevine cu capacitate restrânsă de exerciţiu.
Într-o opinie contrară, s-a considerat că soţul minor ce a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în urma încheierii căsătorie ulterior declarate nule, păstrează această capacitate. Aceasta opinie porneşte de la <<dispoziţiile art. 6 din Decretul 31/1954, potrivit căruia "capacitatea nu se pierde decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege " , iar legea nu prevede nicăieri ca minorul care a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu prin căsătorie şi care a beneficiat un timp de ea o pierde după aceea>>. Deci, potrivit acestei opinii, păstrându-si capacitatea deplină de exerciţiu, soţul minor va putea şi după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti să încheie acte juridice de dispoziţie cu respectarea dispoziţiilor legale imperative referitoare la capacitate.
Declararea nulităţii sau anularea căsătorie înainte de vârsta de 18 ani pentru soţul de rea-credinţă duce la pierderea temporara a capacitaţii depline de exerciţiu, aceasta urmând să fie redobândită fie prin efectul împlinirii vârstei majoratului, fie ca urmare a încheierii unei noi căsătorii valabile în timpul minorităţii.